luni, 4 aprilie 2011

LACRIMILE LUI PAPAIANI

Pe când eram in liceu, ca tânăr utecist, eram responsabil cu activitățile culturale pe clasă . Nu venea spectacol, formație de muzică sau teatru în oraș, să nu fiu prezent pentru a lua bilete pentru colegi sau oricine dorea. Așa am ajuns să văd Cenaclul Flacăra, trupa Phoenix, Grupul Catena, cam tot ce insemna muzica acelor vremuri. Practic nu am scăpat nici un spectacol. Îmi făcusem un obicei ca după spectacole să merg în culise si să obțin autografe.

Așa am ajuns să îl cunosc personal pe Sebastian Papaiani. Nu mai știu cu ce spectacol venise, nu era chiar asa de faimos pe vremea aceea, sau nu îl cunoșteam eu suficient, dar mi-a plăcut cum am jucat și m-am dus să-i iau autograf.Am intrat în cabinele de schimb si am crezut că sunt la cârciumă, un miros de bautură și un fum de țigare de nu se vedea om cu femeie. Un grup de 4-5 barbați jucau poker. Cu greu puteam să le deslușesc fețele, dar am reusit să observ că nu era printre ei. Am răsuflat usurat. Odată pentru ca daca ar fi jucat era clar ca nu il puteam deranja și a doua oară pentru că nu m-a dezamăgit.Mi-ar fi părut rău să îl văd că joacă poker, într-o perioadă când asta era aproape similar din punct de vedere moral cu depravarea. Așa gandeam atunci, așa era educația.Între timp, am realizat că jocul de cărți nu înseamnă tradare de țară. Am continuat să îl caut în camera cealaltă dar nu era. Când am vrut să plec, trist, îl zăresc undeva după ușa de la intrare, trecusem pe lângă el fără să îl observ, probabil din cauza fumului de tigare. Stătea singur si parcă speriat, mai speriat decat mine, si cand i-am cerut autograful, a spus un da parcă cu un nod în gât, ca în Frații Jderi cand Marele Ștefan ăl intreabă cum il cheamă. Timiditatea, modestia, inocența daca vreți, m-au cucerit a doua oara și iremedialbil.De atunci l-am urmărit cu atenție și de fiecare data cu plăcere și satisfactie.


Pe 1 Aprilie anul acesta, de ziua păcălelilor,a fost intervievat pe un canal tv, Păcală sau mai bine zis, cel care l-a jucat în film, același Papaiani.Regret ca nu am prins interviul de la început, dar cât am prins mi-a fost suficient.A povestit cu aceeași modestie si simplitate câte ceva din viața sa de copil, cum a ajuns actor, și îl ascultam fermecat. Nu știu de ce, întodeauna am fost captivat de poveștile vieților oamenilor mai deosebiți, oameni politici, savanti,artiști, cei care însemnau ceva în viața noastră a muritorilor de rând. Nu e o curiozitate din aia bolnăvicioasă, murdară. ci incercarea de a afla ce ii deosebește de noi, ce au în plus, ce le marchează viața, ce le schimbă cursul vieții si mai ales, cum și ce le schimbă comportamanetul, la cei la care apare acest fenomen, de la omul simplu, la statutul de star, la poziția de cineva. La Papapaiani, urmărind interviul de acuma căteva zile nu am observat nici o schimbare. Era acelasi om, doar mai în vârstă ca ani, dar pentru mine, neschimbat.


Povestea despre tatăl său care am înțeles, nu prea l-a mangaiat cand era mic, era genul acela de părinte care nu își săruta copilul decât în somn, dar îi ardea o scatoalcă în public când greșea ca să vadă lumea că el iși educă copilul, nu îl invașă la prostii, nu îi dă educatie proastă. După atâția ani, incă se simțea în glasul lui Papaiani stânjeneala pentru palma primită dupa cap de i-a intrat țigarea pana in amigdale, cum spunea maestrul, supărarea că el, Sebastian Papaiani, actorul, fusese muștruluit in fața prietenilor, a sătenilor la 22-23 de ani, de tatăl său, dar și respectul și ințelegerea gestului părintesc și totusi si părerea de rău că nu au găsit amândoi timpul necesar să își spună unul altuia cât de mult se iubesc și se respectă reciproc. Asta nu a spus-o maestrul, dar era în aer, se simțea in voce și în privire.Și cred că aproape toț cei peste 45-50 de ani cunoaștem sentimentul.


Două lucruri m-au impresionat în acel interviu. Primul a fost ceea ce i-a făcut tatăl său la primul film la care a fost invitat să participe printre invitati, când a venit imbrăcat simplu, ca orice târgoveț dintr-un orășel de provincie, pentru ca la restaurant, mai pe seară să vină îmbrăcat la cravată.Întrebat de ce a făcut asta, ăl bătrân a răspuns ca Moromete : pentru că am vrut să vad dacă iti e rușine cu noi. Să fiu sincer, mă așteptam la acest răspuns, chiar îl așteptam, dar tot m-a impresionat, pentru ca ca era asa de .. românesc, Moromețian atât de al nostru încât parcă mi-ar fi părut rău să nu fie așa. Cred că toți avem in familia noastră undeva in generațiile imediate câte cel puțin un Moromete.


Al doilea fapt care m-a impresionat au fost lacrimile lui Papaiani. Nu m-a impresionat că i-au dat lacrimile povestind întâmplări din copilărie, pentru că la un artist, aș spune că lacrimile fie ele prefăcute sau reale, sunt ceva obișnuit. Extraordinar a fost motivul lacrimilor sale. Nu a plâns cand a povestit despre tatăl său care nu mai era, nu a plâns când a povestit despre iubiri, reușite sau eșecuri. Ochii i s-au umplut de lacrimi pentru un motiv pur si simplu de neințeles pentru mulți cei din zilele noastre, pentru ceva ce aproape nu mai există iar unii din păcate, chiar nu au cunoscut și nu pot înțelege sau accepta. A plâns amintindu-și cum a fost primit de colegii, foștii colegi de școală, foștii colegi de nebunii, care acuma după ce ajunsese actor, i se adresau cu dumneavoastră. Altul în locul lui, ar fi ridicat nasul si mai sus și i-ar fi invitat la una mică, să le arate cine e și să se laude cu viața lui de răsfățat al sorții, povestind sau inventând întâmplări cu marii actori alături de care jucase. Așa ar fi făcut altcineva poate, dar nu Sebastian Papaiani, nu acel Sebastian Papaiani pe care îl găsisem dupa usă, speriat parcă, că trebuie să dea un autograf unui puști care il ridica mai sus decat credea el că merită să fie pus.

Acel Sebastian Papaiani pe care îl știam și l-am revăzut după 4o de ani, a simțit acel dumneavoastră, chiar dacă nu era decăt o dovadă de respect o acceptare și recunoaștere a meritelor sale, ca pe o rupere de trecutul său, de copilaria sa, de prietenii săi, s-a simtit dat de-o parte, îndepărtat, și asta l-a durut atunci cred, de ii venea să urle, daca acuma, după 40 de ani ochii încă ii innotau în lacrimi la amintirea acelui moment.Cum să îi spună prietenii lui dumneavoastră, când el însusi se știa tot Bică, același baiat timid care plecase de acasă ca să intre și el in rândul lumii, lume care acuma îl punea la insectar ca pe un obiect nefolositor. Nu știu câți pot ințelege durerea lui Papaiani, dar eu nu pot decât să mulțumesc Domnului că am cunoscut un astfel de om, că e român și că exista încă printre noi ca un exemplu de frumusețe sufletească. Mulțumesc Maestre Papaiani, te iubesc si te respect deopotrivă și invit românii, cei care mai știu ce înseamnă prietenia, loialitatea și cinstea, să aplaude la scenă deschisă LACRIMILE LUI SEBASTIAN PAPAIANI. Avem nevoie de așa ceva pentru a contrabalansa decăderea morală a zilelor noastre.


Apropo maestre Papaiani, prietenii aveau totuși dreptate, nu mai aparțineai numai lumii lor, intrasei deja in lumea celor care aparțin tuturor și nu pot face discriminari între un admirator sau altul. Nu puteai să fii Bică pentru ei și Papaiani pentru noi pentru ca toti te iubim în aceeași masură.

Un comentariu:

  1. http://cititordeproza.ning.com/group/andreirubliov/forum/topics/lacrimile-lui-papaiani-autor-marin-neacsu

    http://www.radiometafora.ro/2013/02/17/lacrimile-lui-papaiani-autor-marin-neacsu-publicat-de-emanuel-pope-in-revista-cititor-de-proza-din-londrauk/

    RăspundețiȘtergere

Puteți face orice comentarii în limitele decenței, bunului simț, respectului reciproc. Orice comentariu care încalcă regula va fi șters.
Nu am nicio satisfacție să văd cititorii, oricine ar fi ei, înjurându-se sau atribuindu-și epitete mascate pe blogul meu.
Dacă aveți chef de hârjoană și trimiteri prin locuri ascunse vederii, faceți-o pe alte imaşuri. Eu voi scoate orice comentarii de acest fel de pe blog. Dacă aveți comentarii de făcut la subiect bine, dacă nu, pentru împunsături personale mergeți acolo unde posesorii de blog vor rating.Cei care postează comentarii sunt răspunzători pentru comentariile pe care le fac.